Şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 15 septembrie 2004

Discursul  lui Corneliu Vadim Tudor cu ocazia aniversarii  a 140 de ani de la infiintarea Senatului

Şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 15 septembrie 2004

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Doamnelor şi domnilor,

Permiteţi-mi să încep prin a acuza cenzura aplicată acestui moment aniversar care se petrece o dată la un deceniu: deşi Televiziunea Română se pare că înregistrează totul, dar nu transmite nimic, Radio România a transmis în direct doar până acum câteva minute, legătura fiind întreruptă. Nu mi se pare corect acest comportament. [ eu am fost acela care l-a informat pe Tribun ca transmisia a fost intrerupta. Am sunat acasa pentru a asculta si cei din familie discursul si am fost instiintat de acest lucru]

Onorată asistenţă,

În urmă cu 140 de ani, părintele statului român modern, Alexandru Ioan Cuza, susţinut de principalul sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, întemeia o instituţie fundamentală, care avea să contribuie decisiv la făurirea României Mari, Senatul.

De altfel, în scurta sa domnie de numai şapte ani, cifră biblică, cifră pitagoreică, iubitul prinţ al Unirii a revoluţionat totul, curăţat putregaiurile reminiscenţelor fanariote, a înfiinţat un număr impresionant de instituţii atât de necesare şi a deschis larg ferestrele ţării către lumea modernă.

Se poate spune că aceea a fost prima integrare a României în Europa. Iar cel care i-a urmat la cârma noului stat, domnitorul şi mai apoi regele Carol I, a ascultat de glasul celor mai luminaţi fruntaşi ai clasei politice, continuând şi desăvârşind opera de reformare din temelii a României.

Erau timpuri eroice, de elanuri şi descătuşare a ceea ce istoricul Vasile Pârvan avea să numească "energiile naţionale". Erau timpuri în care pe prima scenă a societăţii româneşti nu ar fi putut în ruptul capului să pătrundă analfabeţii, deţinuţii de drept comun şi evadaţii din caverne, fiindcă spiritul public i-ar fi respins imediat cu un dispreţ suveran.

Mă aflu în posesia unui document original în care numeroşi protagonişti ai acelor vremuri au consemnat cu mână proprie gânduri vizionare despre locul, rolul şi destinul mesianic al neamului românesc. Unul dintre ei este Dumitru Drăghicescu, întâiul mare sociolog român, cel care ne-a lăsat oglinda veridică a capodoperei intitulate "Din psihologia poporului român". Ei bine, la 10 decembrie 1919, acest om dificil, care aducea veşti proaste pentru cei obişnuiţi cu cădelniţa trufiei, a scris ceva antologic: "Neamul românesc reunit, fiind puntea de trecere între Orient şi Occident, are o menire providenţială între cele două lumi - să continue, să dezvolte şi să propage civilizaţia latină şi ideea de drept a strămoşilor romani".

Din păcate, după un an, mai exact la 8 decembrie 1920, ţara proaspăt reîntregită a fost zguduită de atentatul cu bombă de la Senat. Autorul acelui prim act de terorism din România secolul XX, poreclit "omul cu cârligul", fiindcă era ciung şi avea un fel de proteză, a plasat bomba în spatele fotoliului pe care şedea preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru, tatăl tânărului om de ştiinţă Hanry Coandă. Urmarea: au murit instantaneu episcopul greco-catolic al Oradei, Dumitru Radu, şi ministrul Greceanu, iar după 24 de ore a încetat din viaţă şi senatorul Spiru Gheorghiu, devenit ulterior nume de stradă în Bucureşti. Preşedintele Senatului s-a ales cu nu mai puţin de 58 de răni, dar a supravieţuit.

Propun ca în noua sală a Senatului, în care vom lucra probabil începând de anul viitor, să fie amplasată o placă de marmură în memoria acelor victime nevinovate. La fel cum nevinovaţi au fost şi minerii ucişi în 1999, PRM fiind, din fericire, acea singură excepţie de care vorbea un preopinent de la acest microfon.

Apreciez, fără exagerare, că ocupaţia bolşevică ne-a dat înapoi cu cel puţin 50 de ani. Atunci au dispărut şi Senatul şi Camera Deputaţilor. Aveau să reapară după Decembrie 1989, şi cred că trebuie să le fim recunoscători acelor oameni care au făcut posibilă reînnodarea firului de aur al tradiţiei.

Totdeauna eu m-am pronunţat pentru un Parlament bicameral. De ce? Fiindcă aceasta a fost tradiţia în politica românească şi pentru că, la urma urmei, un Parlament format dintr-o singură Cameră nu mai este Parlament, ci eventual garsonieră. Mai ales la noi, la popoarele latine, Senatul este o agora care are o semnificaţie aparte, fiind o moştenire a maicii Rome. De altfel, aceasta şi însemna Senatus: sfatul bătrânilor, rădăcina semantică respectivă fiind şi la baza cuvintelor senectute şi senior.

A nu se uita că tot din Roma ne vine pe fluviul timpului sigla magnifică săpată în monumentele epigrafiei lăsate de legiuni în Dacia- "SPQR", adică "Senatus Populus Que Romanus", ceea ce înseamnă "Senatul şi poporul roman".

Şi tot din Roma ne parvine pilda jertfei sublime pe care membrii Senatului au lăsat-o în anul 218 înainte de Hristos în cea mai crâncenă bătălie din întreaga antichitate, la Canne, pe râul Ofanto. Atunci, în lupta cu Cartagina, au murit eroic nu mai puţin de 80 de senatori romani. Au murit pentru patrie! Să nu se uite asta!

Onorată asistenţă,

Aducem astăzi omagiul acestui Forum excepţional care este Senatul României.

Avem un Senat bătrân, într-adevăr, în vârstă de 140 de ani, şi totuşi atât de tânăr.

Într-o ţară care începe să se prăbuşească pe noi, indiferent câte cosmetizări, statistici şi sondaje false sunt popularizate, Senatul rămâne ca un far luminos în noapte, ca un reper şi o speranţă. Din păcate, la ora actuală, Parlamentul este sfidat în permanenţă de un guvern pe care nu mă sfiesc să îl numesc abuziv.

Numai de noi depinde să redăm demnitatea noţiunii de senator, mai ales că importanţa Camerei superioare este marcată şi de Constituţie, preşedintele Senatului fiind al doilea om în stat, după preşedintele ţării.

În acest furtunos început al mileniului III, avem nevoie de o nouă ordine morală nu numai în România, ci şi în întreaga lume, o lume zguduită de cele trei flageluri îngemănate în aceeaşi tulpină - terorismul, corupţia, mizeria.

În lupta pentru salvarea patriei de la dezastru, să ne amintim de apelul lansat de Nicolae Iorga tot în vremuri de restrişte, înaintea celui de-al doilea război mondial: "Înapoi la naţiune!" Tot astfel vom spune şi noi, cei de la Partidul România Mare.

Pentru a merge înainte într-o Europă unită, este imperios necesar să ne păstrăm specificul naţional, frumuseţea morală, valorile esenţiale ale poporului român şi ale creştinismului. Altminteri, riscăm viitorul copiilor noştri, iar aşa ceva ar fi de neiertat.

Nu ne pretinde nimeni să facem sacrificiul suprem, aşa cum l-au făcut senatorii altor timpuri. Tot ceea ce ni se pretinde este să fim drepţi, cinstiţi şi patrioţi, să apărăm interesul naţional şi să contribuim la crearea unei lumi a păcii şi a concordiei între oameni. În definitiv, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne cere să murim ca El, ci să trăim ca El. Este, oare, atât de greu?

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Un adevar istoric

                              UN ADEVĂR ISTORIC NESPUS:

      CINE A CONSTRUIT MĂNĂSTIREA SFINTEI ECATERINA                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     -  Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, pe care creştinii ortodocşi din întreaga lume o sărbătoresc pe 25 noiembrie, are o tainica legatura cu poporul roman, încă din primele secole ale creştinătăţii.

-  Mănăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche

mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o

istorie de 17 secole.

Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui

Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii

(cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).

În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care

te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la

Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40

de ani de pribegie în Peninsula Sinai, să primească, în vârful Muntelui Sinai,

cele 10 porunci pe două table de piatră.

Ceea ce este extraordina pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este

descoperirea faptului că Mănăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă de fapt, o

oază creştină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului

în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.

Aceasta, în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din zona

Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul

parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au

ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în

aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre.

Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este legată, încă

de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact de poporul dac

Prima piatră de temelie a Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a

fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat

Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul

Aprins revelat lui Moise.

Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea

unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul

Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari

Muceniţe Ecaterina.

Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului

Aprins,pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de

familii de valahi”(după cum menţionează izvoarele istorice).

   Mănăstirea Rugului

Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugarr

mănăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află

îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).

Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în

mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale

Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După

descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta

numele de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei

Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.

Construcţia mănăstirii

    Manuscrisele medievalespun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă

militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă

strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor

barbarilor sarazini.

Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi

instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile

sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul

Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).

Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia geto-dacică, iar

urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care

pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile valahe.

Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de

soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case

în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui

mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.

Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor

era renumită –  fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa

cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează

mărturiile epigrafice.

Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte

bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia

Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră

patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia

lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru

răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).

Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca misiune, în

primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din

piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre.

„Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi

încă funcţionează

    Ridicată între anii 527-557,Mănăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri

de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi

chiparoşi. Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri

masive de granit.

Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii

construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi

Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a

se realiza fundaţia bisericii.

Biserica mănăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei.

Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de

cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe –

flori, frunze, lujere etc. Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi

de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi

balamalele lor iniţiale.

De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al

istoriei dacilor, descrie în cărţile sale materialele de construcţie dacice, în

special Betoanele Dacice, şi arată rezistenţa acestora în timp.

Tot el a cercetat şi un cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, găsit în

sanctuarul dacic de la Racoş, care nu a ruginit nici până în zilele

noastre. În urma unei testări, s-a dovedit că acel Cui Dacic avea în

componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici

urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare

- o „minune antică” pe care cercetătorii nu şi-o pot explicaşi care poate fi

descoperită şi la uşile din lemn de cedru ale Mănăstirii Sfintei Ecaterina.

Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din

secolul al VI-lea.Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii,

dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi

menţionează pe “preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe “răposata

împărăteasă” Teodora.

Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi

modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mănăstiri-cetate, fiind

puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii

le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi.

Comunitatea dacilor de la muntele Sinai

   După încheierea lucrărilor, această

comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii.

La început  erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea

Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au

numit„llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare

pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi

drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau

Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).

Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii

l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul

venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot

conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii

Gebeleizis”.

O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor

sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în

acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul

Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. El scrie că a „întâlnit 3 călugări

care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi

bessa”.

Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816)

„slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai:

„Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-

i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii,

alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi.

Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară

frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.

Un alt scriitor arată:

“Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin

vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui

trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi

beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”.

Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea

descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a

întâlnit un „beduin vlah”care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările

muntelui:

“Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu

cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe

cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul unde

fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”.  

Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească

care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim

Valahul, susţinut de Petru Rareş.

De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare,

Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin

Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor

mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o

cu donaţii consistente.

Influenţele arabe

  Odată cu năvălirea

arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar),

situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina începe să se

schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele

perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din

cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini din

Sinai, încep să preia obiceiurile şi religia musulmană.

Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o fomau

cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă

întoarcerea la vechea tradiţie.

Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a

acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală

transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au

avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au

rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.

Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre

vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:

„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu

Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş

sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab

dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu

beduinii arabi”. 

Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-

lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam,

fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând

în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi

îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mănăstirii că ei

prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în

dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”.

Concluzii

Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai

importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând

şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără

întrerupere.

Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:

„Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox

de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de

şaptesprezece secole.

De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile

iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului,

până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au

preluat mănăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa

istorie, Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă.

Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al

Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum

şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru

Iisus Hristos”.

La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie”

uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei care au pus

bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian

din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului

sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material.

De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi

influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mănăstirii cu spaţiul

carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români

de a susţine acest locaş sfânt (care au acordat ajutoare constante acestui locaş

sfânt, până la secularizarea averilor mănăstirilor).

Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta - în faimoasa ei

bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican –

se află până astăziportretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu

(pictat în ulei, în mărime naturală), împreună cu splendide manuscrise, vase

liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale

Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite

manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab

către fiul său Teodosie”.

Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri)

cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular

în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor.

Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah,

Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile

administrative ale lăcaşului.

Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari, lucrători,

trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă

de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi

Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi

prin care monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă

raţii gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în

preajma locaşului sfânt.

Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei

prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele

străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită

înainte de a i se tăia capul, a fost:

„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca

jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra

poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei

Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate

cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci.

Amin

PIATRA NEAMT

Piatra Neamţ - ISTORIC Denumiri: Piatra lui Crăciun, Camena, Târgul Pietrei (sau Piatra), Piatra-Neamţ (din 1864). Cunoscut şi sub denumirea de "Perla Moldovei", Kiryat Sefer - cetate a cărţii şi a spiritului pentru evrei (la sf. sec. XIX). Cea mai veche aşezare descoperită pe raza oraşului Piatra-Neamţ este cea de la Poiana Cireşului şi care aparţine mezoliticului (cca. 12.000 î.e.n.). Săpăturile arheologice efectuate atestă locuiri străvechi, la Bâtca Doamnei, Ciritei, Lutărie, Văleni-Bolovoaia, Cozla şi Dărmăneşti, unde au fost descoperite fragmente de ceramică, obiecte de piatră şi silex aparţinând civilizaţiei Cucuteni(cca. 3.600 - 2.600 î.e.n.), epocii bronzului (mileniul II î.e.n.) şi civilizaţiei geto-dacice (sec. II î.e.n. - II e.n.). În urma săpăturilor efectuate în anii '50, au fost descoperite importante vestigii medievale la Bâtca Doamnei şi la Curtea Domnească. Dacă civilizaţia eneolitică şi-a făcut simţită prezenţa prin frumuseţea ornamentaţiei ceramicii pictate şi prin formele acesteia, civilizaţia geto-dacică a dăruit unul dintre cele mai importante capitole ale istoriei oraşului prin dezvoltarea pe care au cunoscut-o aşezările fortificate de la Bâtca Doamnei, Cozla şi Calu (sec. I î.e.n. - I e.n.). Acest fapt denotă existenţa unui puternic centru politic, economic şi spiritual, Petrodava fiind înscrisă de către Claudiu Ptolemeuîn cunoscuta sa Geographica. După cucerirea ei de către romani, aşezarea şi-a încetat existenţa, dar urmele descoperite atestă continuarea locuirii pe teritoriul municipiului. Astfel, un nivel de locuire al aşezării de la Lutărie datează din secolele V-VI. Primele menţiuni scrise despre această aşezare sunt datorate Cronicii ruseşti (cca.1387-1392) şi documentelor ocazionate de expediţia regelui Sigismund de Luxemburg în Moldova în anul 1395. Dintre documentele interne, este menţionat actul din 31 iulie 1431, prin care Alexandru cel Bun a dăruitMănăstirii Bistriţa două prisăci şi o "casă a lui Crăciun de la Piatra". Deşi nu se cunoaşte momentul constituirii Curţii Domneşti - estimat a fi între 1468-1475 - aceasta a exercitat o puternică influenţă atât în plan economic, politic dar şi administrativ, chiar dacă ea nu a fost decât o casă voievodală, atingând apogeul în sec. al XVI-lea, după moartea lui Ştefan cel Mare. Astăzi, din complexul Curţii Domneşti nu se mai păstrează decât catedrala domnească (zidită între anii 1497-1498) şi turnul-clopotniţă (construit în 1499), cunoscut sub numele deTurnul lui Ştefan cel Mare, monument-simbol al oraşului Piatra-Neamţ. La începutul veacului al XVII-lea târgul Piatra era un centru de producţie agricolă şi meşteşugărească. Cu timpul activităţile meşteşugăreşti şi comerciale s-au diversificat, astfel că sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea impune Piatra ca cel mai important centru urban şi comercial al ţinutului Neamţ. La 8 noiembrie 1841 Gheorghe Asachi îşi deschidea "moara" de hârtie (în satul Văleni, pe locul numit Cetăţuia, în dreapta Bistriţei), prima de acest fel din Moldova, iar din 1852 va funcţiona şi fabrica de postav şi sumane a familiei Grulich. Apar apoi fabrici de cherestea, săpun, chibrituri, bere, mori, dezvoltarea oraşului ducând la construirea căii ferate Piatra-Neamţ - Bacău (15 februarie 1885) şi deschiderea filialei locale a Băncii Naţionale. În 1832 este amintită prima şcoală publică, iar în 1871 se construieşte primul "teatru" din Piatra-Neamţ. Schimbarea denumirii oraşului În 1864, târgul Piatra îşi va schimba numele, pe cale administrativă, în Piatra-Neamţ, pentru a nu mai fi confundat cu localitatea Piatra din judeţul Olt. Cu toate acestea există şi astăzi locuitori ai judeţului care folosesc numele Piatra atunci când fac referire la denumirea oraşului Piatra-Neamţ.