PE DRUMURILE PATRIEI: Ialomita, Aghiazma Poporului Roman

Raul Ialomita, aghiazma Poporului Roman

Râul scru Ialomița izvorăște din Munții Bucegi și își desfășoara albia pe o lungime de 400 km. Valea Ialomiței coincide cu unul dintre cele mai importante trasee ale transhumanței: "drumul oii" pornea din Carpați și înainta până la confluența Ialomiței cu Dunărea, unde se afla Orașul de Floci, importantă piață de desfacere a lânii locul nasterii lui Mihai Viteazul

Dintre marile râuri ale ţării, doar patru prezintă specificitatea că izvorăsc şi se varsă pe teritoriul ţării noastre: Jiul, Oltul, Argeşul şi Ialomiţa. Toate se varsă în Dunăre, dar numai Ialomiţa într-un punct (la cota absolută 3.0 m faţă de Marea Neagră), în care ambele maluri sunt româneşti.

Dacă vărsarea prezintă această unicitate, nici Izvorul Ialomiţei nu este mai puţin special, căci se află la o cotă record de 1780 m.

Dar nu aceste particularităţi conduc la sacralitatea enunţată, aceasta căutând a demonstra că provine din:

– calitatea deosebită informaţiomal-energetică a apei în punctul de izvor al Ialomiţei, calitate care a fost afectată de modul cum s-a dezvoltat viaţa pe suprafaţa bazinului său hidrografic de 8944 km2, dar care se mai poate regăsi totuşi în zona colinară şi de şes, dar în procente reduse. Situaţia nu este ireversibilă Prezenţa unor situaţii în care apar elemente de geografie sacră.

– Faptul că apele Ialomiţei scaldă ultimele două capitale ale ţării noastre, Târgoviştea în mod direct şi Bucureştiul în mod indirect prin intermediul unor lucrări hidrotehnice..

– Poziţionarea cu totul extraordinară a benzilor de totalitate a ultimelor două eclipse totale de Soare din 1961 şi 1999, faţă de traseul iniţial şi actual al râului Ialomiţa.

Sacralitatea propriu-zisă a apei Ialomiţei

Apa, în general, şi cea izvorâtă din pământ în mod special, este sacră, deoarece este un produs divin complex. În cazul Ialomiţei, ţinând seama de unde izvorăşte, informaţia şi memoria, are motive să se găsească din belşug. Informaţia deţinută de apă nu este o vorbă goală dacă ne gândim numai la aceea conţinută în gheţari, în care se poate citi, ca într-o carte, condiţii climatice şi nu numai, ale unor timpuri ancestrale, incluzând aici eventuale mesaje cosmice incluse ale unor civilizaţii extraterestre.

Informaţia conţinută în molecula de apă, dar şi posibilitatea memorizării ei, a fost demonstrată în diferite laboratoare ale lumii, cum ar fi cele ale Institutului Antarctic de la Oslo, sau ale modernului Institut de Cercetare a Apei HADO din Tokyo.

Apa înregistrează orice fel de informaţii şi preia astfel vibraţia tuturor materialelor cu care vine în contact. Ea, având memorie, păstrează aceste informaţii şi le transmite în anumite condiţii unor captatori aflaţi pe o anumită lungime de undă şi frecvenţă. Implicit, ea transmite şi energiile vindecătoare pe care le conţine unor alte sisteme de viaţă, în speţă organismelor vii, energii pe care le înmagazinează sub forma unor module de frecvenţă din clasa undelor sonore.

Cine se poate baza pe ce simt clarvăzătorii şi pe anumite întâmplări greu de explicat poate să fie sigur că nu se înşeală, cel puţin în ceea ce priveşte Ialomiţa, ştiind că zona Omul – Vârful Ocolit şi Vârful Găvanele formează un areal sacru, areal de comunicare cu Cosmosul.

Ialomiţa izvorăşte dintr-o căldare glaciară situată sub Vărful Găvanele – 2479 m – al unui bloc de calcare albe, vârf aflat la 600 m distanţă de Vârful Omul şi încă şi la mai puţin de Vârful Ocolit.

Se poate observa că, fiind atât de apropiate, aceste trei vârfuri patronează şi asistă la naşterea Ialomiţei care, pe primul său tronson se numeşte Valea Bisericii. Şi din punctul de vedere al vârfurilor şi din numele văii emană sacrul, încă de la naşterea Ialomiţei. Dacă vârfurile Omul şi Bucura Dumbravă îşi pot dovedi această sacralitate, consider că şi Vârful Găvanele, care nu a fost încă cercetat, poate fi de aceeaşi valoare şi poate oferi surprize foarte mari. Ştiind că denumirile orografice, în general, nu sunt întâmplătoare, s-ar putea descoperi că sub acest vârf să se găsească mai multe găvane, adică goluri subterane prin care apa Ialomiţei să ajungă la suprafaţa pământului.

În ceea ce priveşte sacralitatea enunţată a Vârfului Omul (2505 m) această situaţie cu totul deosebită a fost semnalată prima dată de istoricul Nicolae Densuşianu în tratatul “Dacia Preistorică”, apărută în anul 1913. Pe bază de argumente provenind din literatura istorică antică şi din tradiţiile locului, el a considerat Vârful Omul ca fiind, cel puţin în concepţia lumii antice, “cardines mundi”, adică ax al lumii. În zilele noastre, arheologul peruan Daniel Ruzo, Mircea Eliade, marele hermeneut Vasile Lovinescu şi alţii i-au acordat o importanţă deosebită. Scriitorul Vintilă Horia scrie despre Vf. Omu: „Acea fiinţă de piatră aşezată de Dumnezeu între Ţara Muntenească şi celălalt ţinut românesc de peste munţi.” Mai mult, Ruzo, ca şi Lovinescu, au considerat că în jurul său trebuie să fie, în subteran, un adevărat “imperiu” realizat din încăperi şi galerii de zeci de kilometri lungime.

În ceea ce priveşte Vârful Găvanele (2479 m) am arătat deja că nu a fost încă studiat ca celelalte două, dar că ar putea oferi surprize nebănuite. Aceste trei vârfuri sunt aşa de apropiate ca poziţie în spaţiu şi ca înălţime, încât n-ar trebui studiate decât împreună, mai ales că ele conturează latura curbă a căldării glaciare din care izvorăşte Ialomiţa.

Ialomiţa izvorăşte de sub o stâncă curbată numită acum (impropriu) Mecetul Turcesc, Piatra Trăznită sau Biserica Trăznită . În orice caz, cursul de apă pe prima sa porţiune de izvor se numeşte Valea Bisericii care, mai în aval, după ce sare Cascada Obârşiei, devine Valea Obârşiei. La rândul ei, aceasta, după circa patru kilometri după ce înglobează Valea Şugărilor (din stânga) şi Valea Doamnei (din dreapta), devine, de abea atunci, Ialomiţa propriuzisă.

Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi energetic-spiritual a apei Ialomoţei se păstrează încă, doar puţin afectată, pe traseul montan al albiei, adică de la izvoare şi până la secţiunea Moroieni. Ialomiţa curge paralel cu ramura vestică a munţilor care delimitează platoul Bucegilor: Guţanu, Bătrâna, Grohotişu, Colţi, Coteanu, Tătaru, Deleanu, Lucăcilă şi Lespezi. De sub aceştia, izvoare numeroase continuă să ofere apă de calitate nealterată, cele mai bogate fiind la sudul catenei muntoase în dreptul cheilor Tătarului, Zănoagei şi Orzei.

De curând a fost captat în zona Bolboci-Scropoasa mai multe asemenea izvoare într-o peşteră la cota 1290 cu un debit total de 400 l/s, apa având pH 7,72 la 20o. Printr-o conductă de oţel inoxidabil de 10,4 km această apă este adusă la Moroieni unde este îmbuteliată şi expediată în comerţ ca apă plată cu marca „7 izvoare” de S.C. RAM PROD S.A.. De reţinut este faptul că această sursă atrăsese atenţia încă din anul 1927, dar apoi şi în 1935 şi în 1981. Despre această apă se spune că ar fi fost folosită de Zamolxe şi se ştie că i-a atras atenţia şi lui N. Ceauşescu.

În aval de Moroeni, apa Ialomiţei este afectată de diverşi şi numeroşi poluanţi, dar încă mai păstrează unele semnale de beneficitate.

Astfel, în zona Urziceni, acolo unde poluarea este mărită de Prahova, se mai resimte încă o stare bună sufletească atunci când se spală rufe în Ialomiţa şi se spune că operaţiunea s-ar realiza cu o uşurinţă neaşteptată.

Obiective şi locuri cu caracter istoric şi sacru

Primul Obiectiv concomitent istoric şi sacru este peştera Ialomiţei (şi nu a Ialomicioarei cum, în mod fanteziat, i se mai spune, provocând confuzii).

Tradiţia populară spune ca aceasta era peştera în care se retrăgea periodic Zamolxe.

Din punct de vedere sacru, Peştera Ialomiţei este legată de prezenţa a două aşezăminte bisericeşti, din care unul chiar în interiorul ei, sub forma unei biserici din lemn, astăzi de zid. Încă de pe vremea lui Mihnea Vodă cel Rău (1508-1509) a existat o biserică de lemn care, în anul 1785 era menţionată de botanistul Lerchenfeld. Incendii repetate, curios de persistente, au marcat locul. Prima dată biserica a ars complet în anul 1818. Chiliile au ars în iarna anului 1907, dar schitul s-a refăcut şi târnosit la 4 septembrie 1911. A urmat incendiul din anul 1940 şi refacerea din 1942. La 20 aprilie 1961 a fost ultimul prăpăd, dar – de data aceasta – refacerea s-a realizat după treizeci şi cinci de ani, când, la 29 iulie 1993, s-a pus piatra de temelie la Biserică de zid şi corpul de chilii, care închide intrarea în peşteră, şi care a fost sfiinţită şi inaugurată la 29.06.1996.